Istorie


Aşezarea Vărvăreuca XV


Vas bitronconic cu reprezentări zoomorfe, Vărvăreuca
Situl datează din perioada eneolitică, al 2-lea sfert al mileniului III în. de Hristos; cultura Cucuteni-Tripolie, faza târzie. Aşezarea se află pe malul Răutului, la 1,5 km spre est de locul numit “Cucuieţi”. Ocupă o suprafaţă de 350×250 m. A fost cercetată o locuinţă cu dimensiunile de 25 m x 7 m. În ea au fost găsite unelte de import: cuţite din lemn cu retuşuri oblice, răzuitoare, 50 de greutăţi pentru războiul de ţesut, peste 100 de vase din ceramică, printre care oale bitronconice şi sferoconice cu urechiuşe, cratere, străchini conice.
Vasele sunt decorate cu un ornament aplicat cu vopsea cafenie-închisă, uneori roşie. Pe partea superioară a vaselor este aplicat un brâu din cercuri cu tangente, sub bazele vaselor sunt pictate linii orizontale. Pe câmpurile libere sunt desenate siluetele unor arbori, scăriţe, plante stilizate, linii ondulate sau piezişe, ovaluri, figuri de animale, în special câini. Străchinile sunt desenate în interior şi exterior cu festoane, cruci, cerculeţe, şerpi, triunghiuri, semne solare. Tehnica de construcţie folosită: piatră, resturi de lemn, ceramică. Situl este inclus în patrimoniul naţional şi artistic al Rep. Moldova[1]. Aşezarea s-a menţinut până în anul 376, când a fost devastată şi incendiată în urma invaziei hunilor.
„Pe aceste locuri au staţionat, în foarte multe rânduri, cete de nomazi, sosiţi din stepă, mărturie materială a acestui fapt servind cele 18 movile funerare.”[2]


Întemeierea


Gaspar Graziani
În 1610, răzeşii din valea Răutului, rând pe rând îşi vând moşiile lor, cu heleşteie şi mori în Răut, lui Costea Bucioc, marele vornic al Ţării de Jos.[3] Costea Bucioc a fost unul dintre susţinătorii domnitorilor din dinastiaMovilă, deţinând astfel mai multe dregătorii consecutiv: pârcălab de Orhei, clucer, mare paharnic, mare vornic al Ţării de Jos. Reuşeşte să se menţină pe ultima funcţie şi pe timpul domnitorilor Ştefan Tomşa şi Radu Mihnea.[4] La 4 februarie 1619 domn al Ţării Moldovei este ales croatul Gaspar Graziani originar din Bihać (Bosnia). Costea Bucioc este unul dintre cei mai influenţi boieri. Iată ce ne scrie Miron Costin despre acesta: „era mai capu atunce Bucioc, vornicul mare de Ţara de Jios”.[5] Prima măsură a noului domn a fost înăbuşirea în sânge a unei revolte a ţăranilor orheieni. Fiind pus la tron cu scopul de a stăvili acţiunile regatului Poloniei de a îşi întinde hotarele dincolo de Nistru, domnitorul a devenit de fapt un exponent al luptei antiotomane. Continuator al politicii lui Mihai Viteazul se gândi să încheie alianţe cu creştinii şi să lupte împotriva otomanilor, iar mai apoi să unifice Ţările Române. Pentru început, încheie alianţă cu Polonia, semnând tratat cu hatmanul Żółkiewski la Hotin, prin care au hotărât să scuture ţara de sub jugul turcesc. Aflându-se de cele întâmplate la Iaşi, sultanul acţionează energic. Turcii, în frunte cu Skender-ber, seraskerul de Caramania (generalissim al teritoriilor de la Dunăre) şi cu ajutoarele tătarilor conduşi de Galga-sultan, Cantemir-bey şi Aladin au intrat în ţară. Soarta s-a decis la Ţuţora, lângă Iaşi, unde armata moldo-polonă a fost înfrântă. Domnitorul a fugit în toiul nopţii de pe câmpul de bătaie, vrând să treacă înTransilvania, dar a fost decapitat de hatmanul Şeptilici şi de Goia. Ultima luptă a polonilor cu armatele adversare s-a dat în retragere, la Movilău.[6] Costea Bucioc a comandat oastea Moldovei în timpul războiului, dar este prins de tătari şi tras în ţeapă de către comandantul oştirii turceşti Schinder paşa în septembrie 1620. După prima versiune, comuna Vărvăreuca a fost atestată pentru prima dată la 12 aprilie 1620 cu denumirea de Cucuieţi, posesia marelui vornic Bucioc ne spune Vladimir Nicu.
Însă, după o altă versiune, comuna este întemeiată în 1819. Fiind situată pe malul drept al Răutului, Vărvăreuca s-a pomenit în ţinutul Iaşi cu centrul la Bălţi. Atestat în 1859 şi având deja 85 de gospodării şi 460 de locuitori (Spiski, 49) acesta nu este satul Cucuieţi după cum se crede, deoarece Cucuieţii sunt menţionaţi ca moşie aparte, existând paralel cu Vărvăreuca şi în 1859 şi în 1867, ne spune dl. Vasile Trofăilă în cartea sa Judeţul Soroca. Monografie ilustrată, 1999.
Indiferent care este versiunea adevărată, un lucru este de necontestat; şi anume faptul că această localitate îşi are drept întemeietori răzeşii care şi-au edificat de-a lungul generaţiilor o istorie glorioasă.


Sub dominaţia Imperiului Ţarist


Stema Basarabiei

Basarabia (colorată conform reliefului) în comparaţie cu frontierele actuale

Localizarea Basarabiei
Secolul XVIII este marcat de o permanentă expansiune rusească spre sudul, vestul şi nordul Europei. Punctele strategice erau ţărmurile Balticii, teritoriul din nordul Mării Negre, Constantinopolul, strâmtorile Bosforşi Dardanele, Dunărea, Peninsula Balcanică, Polonia şi cel puţin restul lumii slave, Principatele Române, alte popoare şi state situate în calea expansiunii lor.[7] După terminarea războiului ruso-turc din anii1789-1792, prin Tratatul de pace de la Iaşi, teritoriul situat între Bug, Nistru şi Marea Neagră, care aparţineau statului tătăresc Edisan, este anexat de Rusia care ajunge prin cuceririle sale la hotarele răsăritene ale Moldovei.[8] În 1806 Turcia declară război Rusiei. În timp de şase ani Moldova a fost teatrul de război care supunea populaţia la contribuţii peste măsură de mari. Turcia înfrântă, încheie Pacea de la Bucureşti la 16 mai 1812 prin care aceasta cedează Rusiei, neavând niciun drept, teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru.[9] Articolul IV al Tratatului de pace prevedea: Prutul, din locul în care intră în Moldova până la gurile sale şi de acolo malul stâng al Dunării, până la Chilia şi la vărsarea ei în Marea Neagră, formează frontiera celor două imperii. Articolul V prescria: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este abandonată şi dată Sublimei Porţi. Înalta Poartă Otomană cedează curţii imperiale ruseşti pământurile din stânga Prutului. Tratatele care existau între Moldova şi Turcia şi care garantau integritatea şi deplina autonomie a Moldovei au fost violate de turci. Ruşii au profitat de situaţia critică în care se afla la vremea respectivă Imperiul Otoman pentru a anexa o provincie la care nu avea nici-un drept, nici istoric, nici etnografic, împotriva voinţei unei populaţii paşnice, ce nu avea nimic în comun cu poporul rus.[10] La sfârşitul anului 1812 românii basarabeni emigrează în Principatul Moldovei din dreapta Prutului. Autorităţile ţariste interzic traversarea Prutului sub ameninţarea cu moartea declarând că Moldova de peste Prut este contaminată cu ciumă. În Moldova dintre Prut şi Nistru începe instaurarea administraţiei ruseşti, iar ţarul îi obligă pe autohtoni să-i depună jurământ de credinţă expediind în ţinuturi emisari.
Ocupând Basarabia, Rusia face un joc de-a autonomia locală, fiind în acelaşi timp interesată să instaleze în regiune controlul nelimitat al reprezentantului ţarului şi al ministerelor din Petersburg – al guvernatorului provenit, în majoritatea cazurilor din generali, înconjurat fiind de o sumedenie de funcţionari ruşi. La 29 aprilie 1818, ţarul Rusiei Alexandru I efectuează o vizită la Chişinău; cu acest prilej a fost promulgată legeaAşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei prin care puterea executivă revine unui general-guvernator a cărui autoritate era limitată de un organ numit Înaltul Sfat al oblastei, compus dintr-un nacialnic (preşedinte), patru membri, viceguvernatorul şi doi judecători, toţi numiţi, şi şase deputaţi aleşi de nobilime pe un termen de trei ani. Limba oficială se prevedeau a fi rusa sau moldoveneasca(româna). Regiunea Basarabia este împărţită în şase ţinuturi/judeţe:
Cu centrul la Bălţi
Cu centrul la Chişinău
Comuna Vărvăreuca, fiind situată pe malul drept al râului Răut, aparţinea de ţinutul Iaşi cu centrul la Bălţi.
În ţinuturi s-au menţinut ispravnicii – câte unul de fiecare, plus câte patru asesori sau comisari, aleşi de nobilime şi confirmaţi de namestnicul ţarului în regiunea Basarabia. S-au păstrat şi ocoalele, cu câte un ocolaş în frunte, iar în satele funcţiile administrative şi poliţieneşti erau executate de vornici.[11] La scurt timp după moartea lui Alexandru I, urmaşul său, ţarul Nicolai I (1825-1855), introduce un sistem de restricţii politice şi naţionale. În 1828, aşezământul a fost abrogat. La propunerea prinţului Voronţov, conducerea Basarabiei trece în mâna guvernatorului. În fruntea ţinuturilor erau numiţi nacialnici de limbă rusă. Articolul 63 al noului Regulament interzicea folosirea limbii române în actele publice. Funcţionarii publici erau numiţi de guvernator. Asrfel începe o acţiune masivă de rusificare prin adminstraţie, biserică şi şcoală. În 1843 limba română este suprimată în toate instituţiile statului. În 1871, Basarabia este transformată într-o simplă gubernie a Imperiului Rus, fiind administrată după legile ruseşti.[12] În locul ocoalelor sunt introduse volostile de tip rusesc.În Basarabia împărţirea pe voloste a existat între 1828-1919.[13] Volostea întrune câteva comune (sate) învecinate. Administraţia ei se constituia din adunarea volostei, preşedintele volostei, uprava volostei, judecătoria de voloste.
Satul Vărvăreuca era administrat de un primar, denumit staroste, doi ajutori ai săi şi de comandantul poliţiei comunale (stanovoi). Ei erau aleşi de consiliul sătesc, compus de toţi locuitorii bărbaţi majori ai comunei. Cancelaria comunei era încredinţată unui secretar denumit pisar. Din 1818 până în 1835, la fel ca şi în satul Floreşti, satul Vărvăreuca s-a aflat în ţinutul Iaşi, ocolul Căinari. Organizarea teritoriului Basarabiei în 6 judeţe genera mari dificultăţi în administrarea ei, de aceea şefii regiunii s-au adresat ţarului cu rugămintea de a crea judeţe noi. La 18 decembrie 1835 monarhul a dispus crearea judeţelor Soroca şi Orhei.[14] În cadrul lor au fost formate şi volostile, printre care şi Floreşti, în care a intrat şi satul Vărăvăreuca. Guvernul rus îi dăruieşte moşia Varvarovca generalului Semion Nechitici Starov (răposta în 1856 şi înmormântat sub bisericaSf. Mitrofan, la altar, din partea de sud; acolo este înmormântată şi soţia sa Varvara Ivanovna). Generalul scrie la 26 aprilie 1844 un testament, conform căruia moşiile sale Floreşti, Mărculeşti şi Varvarovca aveau să treacă după moartea sa în proprietatea soţiei sale, Varvara Ivanovna Starova.[15] În 1852, aceste moşii, plus Muntenii sau Cucuieţii, însumând 6000 de destine, erau la fel în stăpânirea generalului. Moşia Varvarovca este atestată pentru prima dată în listele localităţilor Imperiului Rus, alcătuite în 1859; având deja 85 de gospodării şi 460 de locuitori (Spiski 49). În 1872 moşiereasa Starova moare, iar soţii Starov neavând copii, moşia trece, printr-un nepot al lor, şabs-căpitanul Vladimir Dimitrievici Bulgarov, căsătorit cu Ana Vasile Acaţatov, la fratele Anei, Victor Vasile Acaţatov, nobil basarabean, şi fiicele lui Bulgarov – Maria Pleşcov şiNadejda Erizan.[16] (Numele Bulgarov era de fapt Bulgaru, întâlnit şi astăzi la Vărvăreuca, fosta moşie a Varvarei Starova. Autorităţile ţariste , în scopul rusificării depline a populaţiei, adăugau sufixul –ov la numele băştinaşilor. Aşa s-a întâmplat şi cu numele Pleşca, şi cu multe altele).
În fiecare an dintre 1870-1875 a bântuit ciuma dobitoacelor, numărul cailor şi al bovinelor descreşte astfel că nivelul economic al localităţii scade.[17] Prin reforma agrară, conform Regulamentului din 14 iulie 1868 pentru Basarabia, basarabenii primesc în folosinţă pământ moşieresc. În ciuda acestui fapt, ţăranii continuă să ducă o viaţă grea, fiind nevoiţi să solicite împrumut de pâine de la zemstava judeţeană, până a junge la roada nouă. Viaţa grea, subnutriţia, epidemiile şi alţi factori sociali nefavorabili influenţau creşterea mortalităţii.[18] În anul 1894, se deschide circulaţia trenurilor pe noul traseu de cale ferată Râbniţa-Slobodca (Bălţi), cu lungimea de 115 verste. Clădirea gării este dată în exploatare mai târziu, în 1897.[19] În 1896, se construieşte un pod mare peste Răut. Podul este necesar, pentru că aici e locul cel mai înviorat, lângă gară, iar la 30 de verste pe Răut în sus şi 70 de verste în jos nu există niciun pod, aşa că în timpul inundaţiilor satele de pe cele două maluri ale Răutului din judeţeleSoroca şi Bălţi rămân despărţite completamente unele de altele, scria cârmuirea de zemstvă din Soroca pe adresa guvernatorului Basarabiei, la 11 iulie 1886.[20] În 1908 se adoptă hotărârea de a construi un pod de metal peste Răut. Iar în 1911 a fost ridicată biserica din piatră Sf. Mihail din Vărvăreuca. Zemstva permite organizarea iarmaroacelor săptămânale.
Când în Moldova din dreapta Prutului se cultiva o frumoasă limbă românească, în Moldova dintre Prut şi Nistru se dezrădăcina în modul cel mai barbar limba românilor basarabeni. Cei din Moldova de răsărit erau trimişi în închisori sau deportaţi pentrudelictul de a-şi manifesta conştiinţa naţională. Iată ce ne scrie poetul tuturor românilor Mihai Eminescu:
Începând cu anul 1812, moldovenii din stânga Prutului devin, din subiect , un obiect al istoriei, din cauza uneia dintre cele mai perfide şi primitive dominaţii ce a existat vreodată.
Oriunde românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice…Viciile sociale ce românii au contactat de la <> nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stăpânite. Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare.[21]


Marea Unire


Steagul Sfatului Ţării

Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România
Războiul cu Japonia (1904-1905), apoi şi primul război mondial (1914-1918) şi dezastrul ce cuprinsese Rusia, revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917, prevesteau sfârşitul Imperiului Rus. ÎnBasarabia, ca şi în alte regiuni ocupate de Rusia, lua amploare mişcarea de eliberare naţională, pentru autonomia ţinutului. O contribuţie deosebită la definitivarea şi materializarea ideii autonomiei Basarabiei şi-au adus-o Partidul Naţional Moldovenesc, fondat în aprilie 1917, şi Comitetul Central al soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din armata rusă. La 20 octombrie 1917, la Chişinău, a fost convocat Congresul I al militarilor moldoveni, la cre au participat şi peste 300 de delegaţi civili, reprezentanţi ai partidelor, organizaţiilor, mişcărilor social-politiceexistente la acel moment în Basarabia.[22] Organizaţiile militare sunt cele care preiau iniţiativa. La şedinţa din 20 octombrie 1917, Congresul militar al moldovenilor, la care participă 500 de delegaţi reprezentând aproximativ 250 000 de soldaţi aflaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti (câte doi soldaţi şi un ofiţer pentru fiecare companie).[23] Apogeul Congresului s-a produs în şedinţa din 24 octombrie, când congresul proclamă, într-un mare entuziasm, autonomia provinicială şi politică a Basarabiei, şi crearea Sfatului Ţării, în care vor intra 120 de deputaţi.[24] La 25 octombrie 1917, guvernul provizoriu al Rusiei cade sub lovitura de stat a bolşevicilor. La 2 decembrie1917, Sfatul Ţării ia hotărârea prin care Basarabia se proclamă Republica Democratică Moldovenească în componenţa Republicii Federative Democratice Ruseşti. Dar situaţia politică din nou se schimbă: la 2 ianuarie 1918, Ucraina se proclamă stat independent, logica lucrurilor ar fi urmat să atragă, de asemenea, independenţa Republicii Moldoveneşti. La 24 ianuarie 1917, după numeroase discuţii, Sfatul Ţăriiproclamă independenţa cu unanimitate de voturi, inclusiv cele ale tuturor naţionalităţilor. Dar principiul autodeterminării nu a condus numai la separarea de Rusia şi la independenţă. O ţară a cărei soartă a fost, timp de secole , legată de cea a poporului român, o ţară de acelaşi sânge, cu aceeaşi limbă, cu aceleaşi tradiţii culturale, smulsă prin constrângere din trupul României, nu putea să nu graviteze către masa poporului român. Astfel încât, la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a declarat Unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România. Hotărârea a fost votată cu 86 voturi, 3 contra şi 36 de abţineri, 13 deputaţi fiind absenţi. Actul care consacra Unirea stipula:
În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile ei graniţe cu Austria, ruptă deRusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România[25] De aici încolo, timp de 22 de ani, Vărvăreuca avea să trăiască conform legilor statului român. Acest segment de timp (1918-1940) a constituit perioada interbelică, adică dintre cele două războaie mondiale din sec. XX.


Primele reforme din perioada interbelică


România interbelică
După Unire, şcolile din Basarabia trec la predarea în limba română în baza alfabetului latin. La 18 aprilie 1918 este intrudusă, prin decret regal unitatea monetară românească – leul. Rata de schimb era : 1rublă rusească = 1 leu 60 bani. La 15 octombrie 1918 este introdus drapelul de stat al României – tricolorul. La 1 octombrie 1918, organul executiv al Sfatului Ţării a iniţiat procesul de formare a prefecturilor şi subprefecturilor de judeţe şi numirea în posturi a prefecţilor şi subprefecţilor. Judeţul este împărţit în subprefecturi, alcătuite din mai multe voloste (plase). Floreşti devine centru de subprefectură, iar Vărvăreucaeste inclusă în cadrul plasei Floreşti. Administrarea autonomă pentru Basarabia a fost abrogată prin hotărârea Sfatului Ţării care a anulat condiţiile din actul Unirii din 27 martie 1918, încheindu-şi astfel activitatea sa ca organ suprem legislativ. Treptat se statornicesc instituţiile române. Prefectura, subprefectura, jandarmeria, poliţia, poşta, telefonul, telegraful, drumurile de fier, vamele, paza graniţei trec treptat în sistemul de dirijare central. Legea despre reforma agrară este promulgată la 2 decembrie 1918. Are loc exproprierea deplină a moşiilor statului, mănăstirilor din străinătate, marilor latifundiari. Proprietarilor sunt lăsate 100 de ha, iar mănăstirilor locale - până la 50 ha de pământ. În judeţul Soroca au fost expropriate 645 de moşii. În proprietatea ţăranilor, intelectualilor de la sate, absolvenţilor şcolilor agricole „au trecut 165 042 ha de pământ la un număr de 51 230 locuitori din 236 sate”. În Vărvăreuca 218 locuitori primesc 847 ha din moşia boierească expropriată a lui Vladimir Acaţatov.


Plasa


România în anul 1938
La 9 august 1918, prefectul de Soroca Rădulescu-Dobrogeanu propune împărţirea judeţului în 5 plase: Climăuţi, Bădiceni, Năduşita, Floreşti şi Vascăuţi. Plasă e un termen de provenienţă slavă şi înseamnă „fâşie”, „zonă”. La 7 septembrie 1918 plasa Floreşti se formează doar în graniţele vechii voloste. Plasa avea (la 1930) 62 localităţi.
În anul 1925 este adoptată Legea cu privire la unificarea administrativă a României care se împărţea, din punct de vedere administrativ, în judeţe, iar judeţele în comune. Comunele erau de două tipuri: rurale şi urbane. Comuna rurală era alcătuită din unul sau câteva sate, având reşedinţă în unul dintre ele. Judeţul şi comuna aveau statut juridic. Plasa Floreşti se forma în componenţa a 6 comune: Floreşti, Gândeşti(Ghindeşti), Mărculeşti, Prajila, Răduleni şi Sevirova. Cuprindea 32 localităţi. Astfel Vărvăreuca intră în componenţa comunei urbane Floreşti. În 1926, subprefecturile au fost înlocuite cu preturi, iar subprefecţii – prin pretori. Anul 1938 este marcat de adoptarea unei noi legi administrative, conform căreia este introdusă unitatea teritorial-administrativă ţinutul. Judeţele Bălţi şi Soroca, deci şi plasa Floreşti, sunt încadrate în ţinutul Prut, în care intrau şi 7 judeţe din partea dreaptă a râului.[26]


Începuturi de democraţie

Până la Unire, autorităţile locale erau instalate prin numire. Conform Legii unificării administrative, urmau să fie alese consiliile comunale şi delegaţiile lor permanente. Consiliul comunal, ca organ de conducere colectivă, era alcătuit din trei cincimi consilieri aleşi de toţi alegătorii comunei cu vot universal, egal, direct şi secret, obligatoriu, prin scrutin cu listă, până la două cincimi consilieri de drep, care erau, de regulă, preotul paroh, directorul şcolii sau un învăţător. Se alegeau şi supleanţi, chemaţi să completeze locurile vacante care se formau pe parcurs în consilii. Consiliul comunal se întrunea în mod obligatoriu, cel puţin, o dată în trimestru şi soluţiona problemele vitale de interes local. Delegaţia permanentă comunală se alegea prin scrutin cu majoritatea absolută de voturi, se prezenta, în fond, ca un organ consultativ al primarului şi împreună cu el supraveghea serviciile comunale. Figura principală în administraţia comunală rămânea primarul, care era ales de consiliul comunei. El convoca şi prezida şedinţele consiliului, supraveghea respectarea regulamentelor, numea şi elibera din serviciu funcţionarii comunali, executa deciziile consiliului comunal, elibera certificate, emitea ordonanţe, participa activ la formarea serviciilor comunale. Notarul era agentul autorităţilor centrale în comună, avea grijă ca actele stării civile să fie întocmite conform legilor şi le contrasemna. În cazul dizolvării consiliilor comunale se numeau de către prefectul judeţului comisii interimare, care dirijau viaţa comunelor până la alegerea noilor consilieri.


Recensământul din 1930


Harta recensământului din 1930. Localitatea Vărvăreni este amplasată la est de Floreşti
În anul 1930, denumirea localităţii este schimbată din Varvarovca în Vărvăreni. La 29 decembrie 1930 este efectuat un recensământ general al populaţiei României care ne prezintă date exacte. Atunci în Vărvăreni s-au înregistrat 330 de gospodării şi 1407 de locuitori. Sub aspect etnic, localitatea era alcătuită din 1355 (96%) români, 21 ruteni (ucraineni), 16 ruşi, 11 evrei şi 4 ţigani (rromi).
Organizarea comunală a fost perfecţionată prin deciziile de arondare a comunei din 1932, fiind desfiinţate comunele cu locuitori prea puţini şi venituri prea mici. La Floreşti a aderat s. Vărvăreni, iar în decembrie 1932 au avut loc alegeri locale pe liste de partid. Consiliul comunal a fost ales în componenţa a 17 consilieri: Ion Mărcăuţanu, Serghei Moldovanu, Vladimir Ciobanu, Pentelei Verejanu, Grigore Dolgoşei, Ghrigore Proşca, Iosif Frehtman, Simion Vizitiu, Ştefan Leşanu, Teofil Podgurschi, Năstase Margină, Ion Vranceanu, Dionisie T. Moldovanu (zis Mihail Moldovanu), Vasile T. Leşanu, Ştefan D. Ivanes şi David Magarici. Primar a devenit naţional-ţărănistul Mihail Geangu, ajutor de primar –Năstase Margină, membri ai delegaţiei permanente – Pentelei Verejanu şi Iosif Frehtman[27]


În umbra politicii statelor totalitare

La 23 august 1939, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică semnează un pact de neagresiune. Cu toate că în tot acest răstimp Rusia bolşevică întreţinuse multă vreme relaţii privilegiate cu Germania anilor 1920, această alianţă i-a surprins pe majoritatea observatorilor, căci opoziţia ideologică dintre nazism şi comunismul sovietic părea ireductibilă. „Prietenia” dintre cei doi mari dictatori totalitari, Hitler şi Stalin, urma să aibă consecinţe nefaste, vizibile şi astăzi în sânul Europei reunite. Aşa şi s-a întâmplat. În urma acestei cedări teritoriale România a pierdut, după cum reiese din Anuarul statistic din 1940, p. 30-32 un teritoriu cu o suprafaţă de 50.500 km² (cca 44.500 km² în Basarabia şi 500.000 în Bucovina de Nord) şi o populaţie de 3.700.000 locuitori (3.200.000 în Basarabia şi 500.000 în Bucovina de Nord). Inclusiv şi ţinutul Herţa ocupat abuziv de trupele sovietice. Apoi, într-un timp foarte scurt, fără a organiza alegeri, au fost instalate autorităţile sovietice în toate localităţile basarabene. Pe întreg teritoriul Basarabiei au fost create soviete, iar la 2 august 1940, deci numai după o lună de la ocuparea Basarabiei, a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească care cuprindea şase judeţe ale Basarabiei şi o parte din teritoriul RASSM (regiunea transnistriană de astăzi). Dar, odată cu puterea sovietică, pe malul drept al Nistrului a trecut şi regimul de teroare stalinist culminând cu represiuni ale NKVD-ului împotriva populaţiei băştinaşe.


Luptele de pe valea Răutului

„Pe direcţia Bălţi-Soroca, aliaţii au concentrat diviziile 50, 170, şi 198 germane, diviziile 8, 13 şi 14 infanterie române. „La flancul drept, pe înălţimile situate la nord şi sud de Floreşti, a fost dispusă Divizia 13 infanterie română. Întrucât în faţa flancului drept al Corpului 30 armată inamicul rezista pe poziţiile dinapoia râurilor Camenca şi Răut, având posibilitatea de a executa contraatacuri în flancul drept al trupelor germane, comandantul Corpului 30 armată a ordonat Diviziei 14 infanterie română să înainteze spre est, în lungul Răutului, în cooperare, la dreapta, cu Divizia 13 infanterie română şi la stânga cu Divizia 50 infanterie germană (din Corpul 54 armată). Pentru îndeplinirea misiunii, generalul Gheorghe Stavrescu a hotărât să cucerească iniţial aliniamentul vest Dumitreşti, Gura Camencii, după care să dezvolte ofensiva spre Vîrtejeni (pe Nistru), fie spre est. Pentru forţarea râurilor Camenca şi Răut, comandantul diviziei a stabilit următoarele misiuni şi dispozitive de luptă: a) Regimentul 13 dorobanţi (sprijinit de patru divizioane de artilerie aflate la nord de Răut, după ce va fi înlocuit de Divizia 170 infanterie germană, să se regrupeze în raionul înălţimii cu cota 120, pentru a ataca în direcţia dealului Mărculeşti cu misiunea de a cuceri alineamentul Dumitreşti, Gura Camencii; b) Regimentul 39 infanterie, întărit cu un divizion de artilerie, urma să atace pe direcţia: dealul Pădureţului, Movila Turcului, apoi pe dealulCucuieţi. Regimentul trebuia să ţină legătura cu Divizia 50 infanterie germană; c) Regimentul 6 vânători trebuia să asigure baza de pornire la atac a Regimentului 13 dorobanţi, apoi să se regrupeze în raionul localităţii Gura Camencii, constituind rezerva diviziei Atacul Diviziei 14 infanterie română a început la 13 iulie, ora 10.00, după ce prealabil a fost respins un puternic contraatac executat cu circa un batalion din Divizia 176 infanterie sovietică, sprijinit de 5 tancuri, în sectorul Regimentului 13 dorobanţi. Prin lupte grele, regimentele române au reuşit să atingă până în seara zilei alineamentul est Alexeeni, înălţimea cu cota 210 (ambele în faţa râului Camenca), dealul Cucuieţi, Movila Turcului. Pentru ziua de 14 iulie, Divizia 14 infanterie română a primit misiunea ca, în cooperare cu divizia 13 infanterie română, să cucerească înălţimile cu pădurea Ciripcău şi viile Văzdului."[28]
„Luptele de apărare de pe valea Răutului, duse de diviziile 8, 13 şi 14 infanterie române (din compunerea Corpului 30 armată german) în perioada 13-19 iulie 1941 în zona localităţilor Floreşti, Movila Turcului, Dubna, Stoicani, au fost consecinţa unor puternice reacţii ofensive ale inamicului, care vizau flancul şi spatele trupelor române şi germane care ajunseseră pe Nistru. Divizia 14 infanterie atacase la 12 iulie spre est, în direcţia râului Răut, şi ajunsese la 13 iulie seara pe un aliniament orientat nord-sud situat la circa 3 km est Floreşti, după ce respinsese un puternic contraatac inamic. Divizia 13 infanterie, după ce la 12 iulie eliberase oraşul Soroca, s-a dispus în apărare la sud de oraş, în legătură la dreapta cu Divizia 14 infanterie. În zilele următoare, aceste două divizii au fost puternic atacate de inamic, cu infanterie şi tancuri, dar au rezistat pe poziţie deşi au suferit pierderi foarte grele. O situaţie tactică extrem de complicată s-a creat pe frontul acestor două divizii în ziua de 17 iulie 1941, când inamicul a atacat cu înverşunare şi a reuşit să pătrundă la divizia 14 infanterie, atât în sectorul Regimentului 13 infanterie la nord de Răut, cât şi la regimentul de la sud de Răut (39 infanterie), unde a pus stăpânire pe înălţimea Movila Turcului, care constituia un puternic punct de sprijin pentru acest regiment. Concomitent a fost atacată şi Divizia 13 infanterie, dar aceasta a rezistat pe poziţie, repliindu-şi doar flancul drept cu circa 1,5 km, păstrând totuşi legătura cu Divizia 14 infanterie. În sprijinul Diviziei 14 a intervenit Regimentul 8 vânători al Diviziei 8 infanterie aflată în rezerva corpului de armată, precum şi avioane germane de bombardament în picaj Stukas. Pentru o mai bună coordonare a acţiunilor de luptă ale diviziilor 8,13 şi 14 infanterie, diviziile 8 şi 14 au fost subordonate comandamentului Diviziei 13 infanterie, generalul Gheorghe Rozin (până la sosirea în zonă a comandamentului Corpului 4 armată român). Ulterior, situaţia s-a stabilizat pe frontul Diviziei 14 infanterie. La 19 iulie Divizia 13 a fost înlocuită cu Divizia 8 infanterie. La 20 iulie diviziile 8 şi 14 infanterie au atacat spre est, pentru a ajunge pe Nistru în sectorul Râbniţa, Vasilcău şi a face siguranţa pe fluviu sub ordinele Corpului 4 armată. Rezistenţa îndârjită a diviziilor 8, 13 şi 14 infanterie în luptele de pe valea Răutului a permis forţelor principale ale Corpului 30 armată să pregătească şi să execute în siguranţă forţarea Nistrului, iar trupelor româno-germane din compunerea Corpului 54 armată să execute manevra de întoarcere a masivului Corneşti.”[29] Trupele sovietice luptau cu mare îndârjire, unele puncet, mai ales cota 210, trecând de câteva ori de la unii la alţii. Însuşi comandantul Corpului 30 armată germană, generalul Eugen von Schobert, recunoscu: „Ruşii luptă cu multă iscusinţă şi curaj. Ei efectuează deseori contraatacuri cu un sprijin puternic de tancuri. Aceste atacuri perturbează grav şi fac chinuitoare înaintarea trupelor.”[30] Regimentul 39 infanterie română, comandat de colonelul Constantin Simionescu, a luptat cu înverşunare pentru cucerirea localităţii Floreşti. La 18 iulie 1941, localităţile din jurul târgului Floreşti au rămas definitiv în stăpânirea trupelor aliate, dar cu pierderi foarte mari din efectivul Diviziei 14 infanterie română: 105 ofiţeri, 57 subofiţeri, 2862 ostaşi, ceea ce, în total constituia 22% din efectivul ei.[31]


Noua ordine sovietică


Copii basarabeni, deportaţi în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău.
În luna mai 1945, asupra Moldovei s-a abătut o secetă cumplită nemaivăzută în precedenţii 50 de ani. Situaţia meteorologică rămânea neschimbată nici în primăvara anului 1946. În luna mai temperatura era de +38 °C în aer şi +65 °C la suprafaţa solului. Acestea în condiţiile în cre se înregistrau precipitaţii reduse, ceea ce a dus la pierderea unei mari părţi din semănături. Din cauza lipsei de nutreţuri şi apă, gospodăriile ţărăneşti au început a reduce numărul de vite. După terminarea lucrărilor agricole se observa tăierea în masă a animalelor, chiar şi a cailor, ceea ce submina posibilitatea lucrării pământului în următorii ani. Sovietul sătesc înterzicea vânzarea şi sacrificarea vitelor, însă hotărârea lui nu a fost lăsată de sătenii care deja sufereau de foame. Dacă analizăm situaţia postbelică vom ajunge la concluzia că cea mai mare parte din vina pentru foametea din 1946-1947 revine autorităţilor sovietice de atunci. Pe cuprinsul R.S.S.M. exista o reţea de centre republicane, judeţene şi raionale pentru depozitarea, păstrarea şi redistribuirea pâinii, şi alta pentru concentrarea şi îngrijirea animalelor de casă rechiziţionate, numite ruseşte respectiv „Zagotzerno” şi „Zagotskot”. Deja la 17 aprilie 1944, după o lună de la instalarea la Soroca, guvernul RSSM şi CC al PC(b)M au adoptat hotărârea comună „Cu privire la achiziţiile obligatorii de către stat a cerealelor, porumbului, florii-soarelui şi soiei din recolta anului 1943 în raioanele eliberate ale RSSM”. Aceste achiziţii obligatorii, adică postavka, trebuiai luate din recoltele obţinute de ţărani...cu un an în urmă! Era clar că, în aprilie 1944, ei nu mai aveau pâine. Cu toate acestea, comitetele executive judeţene au fost obligate „să asigure planul de achiziţie până la 15 mai 1944”.[32] Tot atunci au fost stabilite normele de postavka a produselor animaliere de către fiecare gospodărie ţărănească „indiferent de faptul dacă au sau nu au vite şi păsări”.[33] În 1945, normele respective au fost majorate considerabil.[34] Erau stabiliţi şi termenii predării produselor la stat, avertizându-se: „Gospodăriile care nu vor îndeplini obligaţiile de predare a cerealelor, seminţelor de floarea- soarelui, cartofilor şi fânului în termenele stabilite, vor fi trese la răspundere prin judecată, în ordinea stabilită de Hotărârea Sovnarcomului URSS din 24.XI.1942” La 20 decembrie 1946, liderii sovietici din judeţul Soroca îi raportau secretarului CC al PC(b)M despre îndeplinirea planului de postavka Ziarul „Sovetskaia Moldavia” din 25.12.1946 comunica triumfător, că raionul Floreşti a depăşit planul de predare a pâinii către stat cu 300 puduri (aprox. 5 tone) de cereale. Conform datelor statistice planul de strângere cu forţa de la producători a produselor agricole fusese depăşit, spre nenorocirea românilor din Basarabia. Drept rezultat, în luna septembrie 1946, cei la care a fost luată toată pâinea duceau foame. Peste satele Moldovei s-a abătut o boală grea – distrofia, cauzată de de tulburări de nutriţie. Deja la 10 martie 1947, în raionul Floreşti, se numărau 2362 bolnavi de distrofie. Cu siguranţă că urmările secetei nu ar fi fost grave, dacă puterea sovietică nu i-ar fi deposedat pe oameni de puţina pâine pe care o mai aveau. Indicii de demonstrază că înfometarea populaţiei s-a făcut cu bună ştiinţă şi după un plan bine pus la punct, iar această crimă a urmărit obiective politico-ideologice. „Aşa am constatat că a existat un mecanism special pentru pregătirea şi realizarea foametei”.[37] „Cantităţile de grâu luate prin achiziţii, adică prin măsuri excepţionale, de la producătorii agricoli molodveni se depozitau la centrele Zagotzerno din republică, iar de acolo se transportau în marile oraşe sovietice, unde se transformau în făină şi în produse de panificaţie ce se distribuiau, pe cartele, muncitorimii şi intelectualităţii sovietice, contribuindu-se astfel la ceea ce atunci se numea consolidare a statului dictaturii proletariatului şi creştere a presigiului său în lume.”[38] Paralel cu înfometarea populaţiei sovieticii au recurs la realizarea noilor crime – deportările în masă. Acestea au început imediat după ocupaţia Basarabiei din vara lui 1940, când au fost arestaţi, iar unii dintre ei chiar ucişi, 1 122 foşti funcţionari din administraţia română, ca şi 2 000 de salariaţi a Căilor Ferate. O mare parte din membrii Sfatului Ţării, cei care votaseră în 1918 unirea cu România, au fost arestaţi şi ucişi. Pe tot parcursul primei ocupaţii sovietice au fost reprimaţi, arestaţi sau condamnaţi peste 86 000 locuitori. În noaptea de 12-13 iunie 1941 (simultan cu represiunea din Ţările Baltice), au fost arestate şi deportate în Siberia şi Kazahstan, 18 392 persoane din R.S.S. Moldovenească, iar din celelalte părţi ale Basarabiei ca şi din Bucovina de Nord (teritorii ocupate de U.R.S.S. şi incluse în R.S.S. Ucraina), alte 11 844 persoane (97% din aceştia-români). Ceea ce e interesant este faptul că aceste deportări în masă aveau loc cu două săptămâni înainte de Operaţiunea „Barbarossa”, prin care Hitler încălca înţelegerea cu Stalin.[39] La 6 aprilie 1949, Sovietul Miniştrilor al URSS a adoptat hotărârea cu privire la exilarea din R.S.S.M a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri, negustori şi complici ai „ocupanţilor”. Ultimii erau stigmatizaţi drept „colaboraţionişti”. Astfel se prevedea deportarea a 11 280 de familii (40 850 de persoane). A fost fixat şi timpul desfăşurării operaţiei denumite „Iug” („Sud”) – începutul de la 6 iulie 1949, ora 2:00, sfârşitul – la 7 iulie, ora 20:00. La 28 iunie 1949, Sovietul Miniştrilor al RSSM a adoptat o hotărâre asemănătoare, prin care se prevedea deportarea unui număr mai mare de familii – 11 342, inclusiv 268 din raionul Floreşti. Toţi membrii familiilor urmau „să fie deportaţi pe viaţă în regiuni îndepărtate ale Uniunii RSS”. În hotărârea respectivă se stipula ca celor deportaţi li se permitea „să ia cu sine valori, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, veselă şi alte obiecte casnice, inventar agricol, meşteşugăresc şi casnic precum şi o rezervă de produse alimentare în volum total de 1500 kilograme de fiecare familie.”[40] În realitate, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate „pe vecie” în cadrul Operaţiunii „Iug” (Sudul) în jur de 36 000 persoane (9 864 bărbaţi, 14 300 femei şi 11 889 copii). Deportarea s-a făcut în Siberia (Kurgan, Tiumeni, Irkuţk, Habarovsk) şi în Kazahstan (Aktiubinsk, Jambul şi Kazahstanul de Sud), fiind asigurată de 4, 5 mii miliţieni, 13,8 mii de soldaţi şi ofiţeri sovietici, circa 30 de mii de activişti ai partidului comunist. Cu aceasta era „rezolvată” nu numai deschiaburirea, ci şi deznaţionalizarea (Stalin spusese la un moment dat că „problema ţărănească este baza, chitesenţa problemei naţionale”). Un al doilea val de deportări, la 1 aprilie 1951, a cuprins 2 617 persoane (723 familii), în cadrul operaţiunii „Sever” („Nord”) destinată categoriei „sectelor ilegale antisovietice”. Deportarea s-a făcut în regiunea Kurgan din Siberia. Potrivit unui document publicat după moartea lui Stalin, la 1 iulie 1953, de I.A. Serov, ministrul adjunct de Interne alU.R.S.S., în evidenţa ministerului se mai aflau 46 616 persoane deportate din R.S.S.M. în „speţposelenia” („satele speciale”) din Rusia şi Kazahstan. 10 386 se aflau acolo încă din 1941, iar 36 147 din 1949. Mulţi din cei deportaţi muriseră între timp în condiţiile transportului şi detenţiei. Vasile Soare vorbeşte despre recrutarea şi trimiterea la muncă silnică în alte regiuni ale U.R.S.S. (inclusiv în bazinul carbonifer Karaganda) între 28 august şi 29 noiembrie 1940, a peste 56 000 persoane de origine română. În locul lor au fost aduşi în Basarabia 13 000 ofiţeri din Armata Roşie şi NKVD, preum şi câteva sute de învăţători din Ucraina, Rusia, Bielorusia, care au început imediat procesul de sovietizare, prin predarea obligatorie a limbii ruse. Între 1948 şi1960 au fost recrutaţi şi trimişi la muncă silnică pe şantierele sovietice cca. 196 000 de basarabeni. Despre această tragedie a regimului comunist, prin care a trecut şi comuna Vărvăreuca în anii 1940 şi 1949-1951, ne arată documentele desecretizate parţial. Din comuna Vărvăreuca au fost deportaţi 22 de persoane:
  • 1. Verejan Natalia Pentelei (n. 1919)
  • 2. Ţibrigan Eugenia Pentelei (n. 1930)
  • 3. Bolgaru Eudochia Ion (n. 1930)
  • 4. Bodron Ştefan Ion (n. 1924)
  • 5. Amarfi Domnica Ion (n. 1917)
  • 6. Ceapa Niculai Ion (n. 1935)
  • 7. Ceapa Tudor Ion (n. 1936)
  • 8. Domnica Eudochia Vasile (n. 1909)
  • 9. Ivanes Simion Trofim (n. 1939)
  • 10. Potapova Teodora Afanasie (n. 1929)
  • 11. Chiosa Ion Tudor (n. 1923)
  • 12. Cazacu Ion Vasile (n. 1920)
  • 13. Vizitiu Vera Serghei (n. 1930)
  • 14. Ceapa Andrei Ion (n.1929)
  • 15. Bruma Simion Haralambie (n. 1935)
  • 16. Amarfii Semion Mihail (n. 1955)
  • 17. Pîslăraş Petru Vasile (n. 1938)
  • 18. Poliţai Galina Trofim (n. 1930)
  • 19. Vizitiu Mihail Ion (n. 1951)
  • 20. Priscepa Ana Anton (n. 1932)
  • 21. Vizitiu Alexei Afanasie (n. 1932)
  • 22. Doina Vasile
Majorităţii deportaţilor nu li s-a permis întoarcerea acasă nici în timpul dezgheţului din anii ’60, pentru că locuinţele lor fusese ocupate de coloniştii sovietici. În Kazahstan şi în Siberia, există şi astăzi multe familii de basarabeni care (excepţie, ultima generaţie) mai vorbesc limba română.


SURSE!wikipeia.org

  1. ^ Aşezarea Vărvăreuca XV : Situri : Catalogul monumentelor conform categoriei : MONUMENT.MD
  2. ^ Ion Hîncu apud Vasile Trofăilă. Oraşul Floreşti. Chişinău: „VAST-M” SRL, 2008, p. 12
  3. ^ DIRA. Veacul XVII. Bucureşti, 1952, vol. I, p. 137 in V. Trofăilă , Oraşul Floreşti. Istorie şi contemporaneitate, Ed. "VAST-M" SRL, Chişinău, 2008, p. 22
  4. ^ Nicolae Stoicescu. Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII. Bucureşti. 1971, p. 347 in V. Trofăilă, op. cit., p. 23
  5. ^ Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei…Chişinău, 1972, p. 101, in V. Trofăilă, idem
  6. ^ http://ro.wikipedia.org/wiki/Gaspar_Graziani
  7. ^ Ion Stafi. Spovedaniile Basarabiei. Chişinău: Editura Bons Offices, 2005, pp. 12-14
  8. ^ Idem, p. 16
  9. ^ V. Trofăilă, op.cit., p. 32.
  10. ^ Ion Stafi, op. cit., pp. 16-17
  11. ^ Platon M. ş.a. Istoria administraţiei publice din Moldova, Chişinău, 1999, p. 216 apud V. Trofăilă, op. cit., pp. 33-34
  12. ^ Ion Stafi, op. cit., p 19
  13. ^ ESM. Chişinău, 1971, vol.2, p. 76 in V. Trofăilă, op. cit., p. 34
  14. ^ ANRM. F.6, inv.2, u.p. 937, f.2. apud V. Trofăilă, op. cit., p. 34
  15. ^ Бесарабские областные ведомости. 25 май 1857
  16. ^ Bezviconi Gh. Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Bucureşti, 1943, vol II, p. 161 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 36
  17. ^ Eгунов A. Пepeчeнь нaceлeнныx мecт. K., 1876, cmp. 67 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 37
  18. ^ V. Trofăilă, op. cit., p. 37
  19. ^ V. Trofăilă, op. cit., p. 139
  20. ^ ANRM. F.6, inv.5, u.p. 290, ff. 70-132 apud V. Trofăilă, op. cit. p. 38
  21. ^ Ion Stafi, op. cit., p. 32.
  22. ^ Arbore Z., Dicţionarul geografic al Basarabiei. Bucureşti, 1904. Ediţia a II-a din Chişinău, 2001, p. 99, apud V. Trofăilă, op. cit., p. 39
  23. ^ „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 94 din 27 octombrie 1917 apud Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ed. Ştiinţa, Chişinău 1992, p. 68
  24. ^ Ştefan Ciobanu, op. cit, idem
  25. ^ Ştefan Ciobanu, op. cit., pp. 70-72
  26. ^ V. Trofăilă, op. cit., pp. 43-45
  27. ^ ANRM. F. 2071, inv. 1, u.p. 287, f. 6
  28. ^ Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Bucureşti, 1999, p. 249
  29. ^ Mircea Acojocăriţei et al., Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945) : spre cetăţile de pe Nistru, Editura Vasile Cârlova, 1996, pp. 278-279
  30. ^ Eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Bucureşti, 1999, p. 252.
  31. ^ Eliberarea Basarabiei şi norsului Bucovinei. Bucureşti, 1999, p. 252
  32. ^ Голод в Молдове. Кишинев, 1993, стр. 16 apud Vasile Trofăilă, op. cit., p. 91.
  33. ^ Idem, p. 17
  34. ^ Idem, p. 57
  35. ^ Idem, p.22
  36. ^ Idem, p. 30
  37. ^ Ion Ţurcanu, Ion Stafi, op. cit., p. 102.
  38. ^ Ion Strafi, op. cit., p. 101.
  39. ^ Stéphane Courtois. Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2009, pp. 88-89.
  40. ^ Ion Ţurcanu, Basarabia şi basarabenii, Chişinău, 1991 in Vasile Trofăilă, op. cit., p. 93.
Abonați-vă la: Postări (Atom)